Hey-hey.

Bine te-am găsit. Dacă e prima dată când primești un mail de la mine, îți las aici arhiva cu cele trimise până acum. Iar în cazul în care ai primit mailul de la altcineva și ți se pare interesant, poți să te abonezi. Wink-wink.

Gata cu “administrativele”, le-am pus la început pentru că mi-ar plăcea să rămâi cu alte gânduri în minte, după ce citești dropsul de azi.
​

Iar acum, e timpul pentru povești.

Prin anul patru de facultate, eram angajată la un birou de arhitectură. Lucram deja de vreo doi ani și cam tot ce apucasem să fac până atunci erau clădiri rezidențiale, majoritatea cu apartamente micuțe, cu suprafețele la limită, conform Legii locuinței.

Așa că, eram obișnuită să mobilez camere de zi de 18-20 mp. Să gândesc la scară mică, să le sucesc, să le învârtesc și în principiu să le lipesc de pereți, să rămână loc de trecere.
​

La un moment dat, a ajuns în birou un proiect de casă. Doar camera de zi avea vreo 180 mp. (cam cât trei apartamente cu 2 camere). N-aveam nici cea mai mică idee ce să fac cu atâta spațiu, pe unde să pun mobila și cum să o aranjez.

A venit la un moment dat șeful și zice: nu pune și tu toată mobilierul la perete, că ai loc. Vezi că vrea și un pian cu coadă, să-l pui pe partea asta. (Pian?! În camera de zi? E posibil așa ceva?!)
​

La Sala Palatului. Forfota de dinainte de un concert, lumea era deja pe scaune și se șușotea peste tot în cele câteva minute rămase până la începere.

Mă uitam pierdută prin sală, încântată să fiu acolo. Așteptam trei ani concertul, luasem bilete înainte de pandemie, că inițial era programat fix de ziua mea și îmi plăcea artistul.
​

Se aude din stânga mea:

-Auzi? Tu pentru ce ai vrea să te aplaude lumea pe scenă?

Am tresărit, surprinsă de întrebare. M-am dat înapoi în scaun, încercând să mă feresc de imagine, să nu-mi amintesc cele două situații în care am fost nevoită să fiu pe o scenă și am început să plâng (nu, nu era în program și plânsul).

​
-Uhm…nu vreau să fiu pe scenă, nu vreau să mă aplaude nimeni.

Se uită la mine, aproape că șterge cu mâna ce am zis.

-Da, bine… Dar dacă ai fi, pentru ce ai fi?

Insistă. Așteaptă un răspuns, uitându-se când la mine, când visătoare la scenă. Ea părea că știe, că mintea ei deja avea un răspuns și că nu-i era teamă să își imagineze. Era entuziasmată de gând, ochii îi sclipeau și fața i se luminase.
​

Mie în schimb, nu-mi trecuse prin minte așa ceva. Nu mă gândisem o secundă așa ceva. Am simțit și atunci că mi-a rămas mintea mică, atât de antrenată să vadă doar ce e posibil. M-am chinuit ceva vreme până să pot da la o parte, chiar și în imaginație, groaza aia de a fi pe o scenă. Am reușit până la urmă să articulez un răspuns.

Pe principiul: văd rar filme, iar când mă uit la unul, scriu de cel puțin două ori despre el :)

Tot in Alice in Wonderland, înainte să înfrunte ea dragonul.

De unde stătea ea, părea imposibil să poată să omoare un dragon, iar ca să-și adune curajul în momentul ăla, se apucă și enumeră alte lucruri care i se păruseră imposibile și care totuși s-au întâmplat. Una câte una, adună dovezile și începe să creadă că poate, că e posibil.

La tine cum e? Nu cumva ceva din ce se întâmplă acum în viața ta părea imposibil în urmă cu ceva vreme? Ție în legătură cu ce ți-a rămas mintea mică?

“sometimes I've believed as many as six impossible things before breakfast”

Azi despre asta e, despre a visa în voie.

Hugs, I'll drop by next Sunday.

P.S. Las aici interviul ăsta, apărut pe IQads. E despre cum am trecut de la arhitectură la Change Strategy, care au fost provocările și ce am mai învățat pe parcurs.

Îl las și pentru mine, să-mi amintesc de el mai încolo. E un lucru ce-mi părea imposibil în urmă cu vreo doi ani.

Te sprijin să prinzi curaj, să faci schimbările de care ai nevoie. Îți sunt alături în sesiuni individuale de Change Strategy.

Organizez workshop-uri pe diverse teme, le numesc experiențe creative de dezvoltare.

Simona Ionescu: change strategist | learner | creative problem solver | architect

​​​​​​

Știi pe cineva care s-ar bucura să citească asta? M-aș bucura să îi trimiți mailul. By sharing, it becomes more.