Am fost recent la nunta unei foarte bune prietene. Nu îmi plac evenimentele astea în mod deosebit, în același timp sunt genul care se bucură sincer de bucuria cuiva și face ce poate să contribuie la ea.

Iar evenimentul ăsta nu a fost despre disconfortul meu și iritarea de a fi la o nuntă. Nu a fost despre mine, a fost despre o zi importantă pentru prietena mea și despre fericirea ei.

Pentru că îmi e prietenă bună din facultate, la eveniment au mai venit oameni cunoscuți, amice cu care mă știam în perioada respectivă, dar cu care dintr-un motiv sau altul, nu am păstrat legătura în ultimii ani.

La un moment dat eram pe ringul de dans și a venit către mine o amică din vremurile alea. Părea că e vrea să îmi spună ceva de ceva timp, însă abia acum m-a prins:

-Auzi…dar tu de ce ai schimbat?

N-am apucat să deschid gura să răspund ceva, că a spus tot ea:

-Erai fericită, mă! ​
​

M-a luat pe nepregătite. M-a debusolat convingerea cu care a spus asta. Atât de sigură era de ce spune, încât am stat o secundă să mă întreb. Eram fericită și nu știam?
​

Au fost ani de zile în care am lipsit din viața mea, deconectată de mine și ce mi se întâmplă.

Funcționam pe pilot automat de luni până vineri, făceam chestii la birou iar în weekend picam. Nu găseam prea mult sens în ceea ce făceam, însă compensa faptul că voiam să le fac bine.

Nu aveam energie de mai nimic. Mi se părea că depun eforturi extraordinare și să urc un etaj. Mă uitam la seriale dar fără să le văd. Nu îmi amintesc mare lucru din ele, că nu mă uitam ca să văd sau să înteleg. Erau mai mult zgomot de fundal, ceva care să se audă și să-mi țină mintea amorțită, cât să nu-mi aud gândurile.
​

Nu făceam lucruri care să-mi placă pur și simplu dar fără scop, pentru că erau “degeaba”.

Mâncam, mult. Aveam cu vreo douăzeci și ceva de kilograme în plus față de câte am acum. De când eram mică am avut probleme partea asta: am tot avut fluctuații de greutate, mâncam compulsiv și pe fond emoțional. Problemele au venit la pachet cu altele, legate de imagine de sine... Ăla a fost maximul la care am ajuns (sau minimul, depinde cum privești).
​

Avusesem câteva tentative de mers la sală însă mă simțeam judecată și inadecvată așa că am renunțat. În mintea mea oricum sportul era ceva ce “trebuie să faci ca să slăbești”.

Eram într-o relație care nu era potrivită pentru mine dar din care nu ieșeam, în parte că îmi era teamă. Nu aveam încredere că o să găsesc pe cineva care să mă suporte (da, nu speram la ceva mai mult). Iar la momentul respectiv, toată lumea din jurul meu era în relații. Nu voiam nici să fiu singura singură din cercul de prieteni, amici, cunoștințe.

În weekend îmi era cel mai greu. Asta este și unul din motivele pentru care newsletter-ul ajunge duminica la tine, că mi-ar fi plăcut ca Simona de atunci să-l citească și să înțeleagă mai multe.
​

Eram multe lucruri în perioada respectivă, însă fericită nu. ​
​

Orice comportament (oricât de dubios pare din exterior) are în spate o intenție bună, iar cheia e să ne prindem care e intenția respectivă și să îi atribuim alt comportament. ​
​

Sunt cine sunt azi pentru că am trecut pe acolo. Iar Simona de care mi-a fost rușine și de care poate n-aș fi vrut să știe multă lume, e parte din cine sunt. Și nu mi se pare corect să-i neg suferința de atunci, nu ajută să spun că am fost fericită când n-am fost.

Ei pot să-i mulțumesc că a făcut ce a făcut, ca eu să fiu mai bine azi.

Mai vreau să spun și că trecutul nu este neapărat un bun predictor al viitorului, doar pentru că ai făcut anumite lucruri nu înseamnă că nu vei avea vreo șansă să te comporți diferit și să devii altcineva.

Schimbarea, de cele mai multe ori, merge mână în mână cu acceptarea.

Doar că acceptarea nu este ceva ce se întâmplă o singură dată, e un proces în sine. Un dans, pe care în unele zile îl facem ușor, în unele avem nevoie de o pauză, că ne cam dor genunchii iar în altele avem nevoie de cineva, să țină ritmul.

Un lucru e cert, cu cât învățăm să ne acceptăm mai mult, cu atât ne criticăm mai puțin. Cu cât ne criticăm mai puțin, cu atât avem mai multă încredere în noi.

Ție ce îți e greu să accepți?

Dacă ai nevoie de cineva să-ți fie alături în dansul ăsta, sunt la un reply distanță. ​
​

Hugs, I'll drop by next Sunday.

Lucrez cu oameni care au nevoie de curaj pentru a face schimbări în viața lor. Fac asta în sesiuni 1 la 1 de Change Strategy și în workshop-uri.

Citesc, pictez, alerg, mă bucur de chestii mărunte.

Simona Ionescu: change strategist | learner | creative problem solver | architect

​​​​​​

Știi pe cineva care s-ar bucura să citească asta? M-aș bucura să îi trimiți mailul. By sharing, it becomes more.