Hello-hello.

​

Ține-te bine, că tot de la concetul Coldplay “m-am luat” pentru ce urmează.

E perspectiva mea, a unui om care a asistat la huiduielile din prima seară și care s-a bucurat enorm de modul în care au fost gestionate lucrurile în a doua seară. Intenția să transform asta în ceva ce-ți poate fi de folos.

Pe scurt, evenimentele arată cam așa: în prima seară a fost invitat pe scenă un solist român care să cânte împreună cu Coldplay, prezentat ca un tânăr de 22 de ani de care Chris Martin a fost impresionat. Am avut un moment de confuzie, că nu înțelegeam ce cântă, nu știam de unde să apuc ce se auzea. Confuzia mi s-a transformat rapid în încordare și atenție sporită. Anticipam pericol și în același timp speram că nu va fi cazul.

A fost suficient ca o singură persoană să scape un huăă! Din momentul ăla lucrurile au escaladat, ca și cum s-ar fi apăsat un buton pe care scria: dați drumul la hate.

Mi s-a strâns stomacul, mi-a fost dificil să asist, să stau acolo în marea aia de ură la adresa unui om care nu mi-a greșit mie personal cu nimic.

Am rămas cu un gust amar și cu gândul că asta nu trebuia să se întâmple, că nu era cazul.

​

M-a impresionat capacitatea lui de a cânta în condițiile alea, am făcut o notă mentală că la nivelul ăla de stăpânire de sine mi-ar plăcea să ajung și eu (fără să trec prin asemenea public shaming, totuși).

La nivel macro, ăsta a fost un moment în care ni s-a pus în față și pe scenă (la propriu) o parte din noi, din cultura noastră, pe care unii din noi vrem să o respingem. Că simțim că nu ne identificăm cu ea, că e ceva rău acolo, iar noi suntem mai cu moț, mai altfel...crème de la crème

​

Mi s-a părut formidabil modul în care Chris Martin a inclus în a doua seară un moment în care lumea să huiduie. A acceptat partea asta, i-a creat un cadru delimitat în care răul să se manifeste, l-a încurajat iar asta a redus instant din tensiune. Să mai pun la socoteală că omul a zis cuvinte pe care puțini dintre noi le-am auzit vreodată?

Vă iubim necondiționat. Indiferent de ceea ce faceți, noi tot vă iubim.

​

Fiecare dintre noi are părți pe care nu vrea să le accepte, pe care le neagă sau consideră că n-ar trebui să existe. Fiecare din noi are câte o Babasha pe care l-ar huidui și l-ar da jos de pe scena vieții dacă ar putea.

Doar că, atunci când nu acceptăm că există și chestii nașpa la noi (mai puțin ideale, dacă vrei varianta îndulcită), în interior se întâmplă un conflict similar celui pe care l-am văzut între taberele pro și contra Babasha. De data asta însă, noi cu noi.

Nu spun că e nevoie să ne placă toate lucrurile la noi, spun doar că ne ajută să le acceptăm și să facem pace cu ele.

​

Simt nevoia să dau două exemple, să transmit mai bine ce vreau să spun. Unul este din “arhiva proprie și personală” pentru că și eu sunt pe drumul ăsta de acceptare. Este despre un moment în care am conștientizat progresul făcut. Celălalt e dintr-o sesiune de Change Strategy.

Eram la o întâlnire. Nu mai știu ce am spus, ori trasam o limită ori scăpasem pe gură o “pasiv-agresivă”. Tipul din fața mea a tresărit, s-a uitat la mine și-a întrebat surprins:

-Ești rea?!

He-he! În loc să sar de fund în sus să-l contrazic sau să-l atac că-mi spune că sunt un om rău când eu mă chinui să fiu un om bun…mi-am amintit de Baba Cloanța. Partea aia ciufută, critică și rea care face parte din mine. Câteodată ocupă mai mult spațiu decât aș vrea, sau dă p-afară.

Zâmbesc, că știu de ce este în stare Baba Cloanța să facă iar el nu primise nici măcar 5%.

- Pot să fiu, însă aleg să nu o fac.

​

Într-o sesiune 1 la 1. Persoana din fața mea încheiase o recent o relație, adică i se zdruncinaseră multe lucruri în viață - stimă de sine, motivație, simț al propriei persoane. Pe lângă astea, pur și simplu îi explodase critica de sine. În mintea ei era un război permanent cu vocea care-i spunea că nu e bună, că nu merită, că nu e suficient de bună să fie iubită.

O ascultam cum spunea că îi e greu să se concentreze să facă lucruri pe plan profesional, că nu vrea să mai audă vocea aia și nu poate să o facă să tacă.

S-o facem cumva să tacă :) .

-Dacă ar fi un personaj vocea asta, cum ar arăta? Unde stă și ce vrea?

Până la final de sesiune, am descoperit-o împreună pe Tanti X, am stat să o ascultăm și să descoperim ce vrea de fapt.

-Cum ar fi ca până data viitoare să-ți dai zilnic întâlnire cu Tanti X? Să vă beți cafeaua împreună 10 minute și după aia să își vadă fiecare de treaba ei? Să îi dai un interval de timp delimitat, pe care să-l controlezi tu. Să nu sară ea când are chef, supărată că n-o bagi în seamă și n-o asculți.

​

Deci? Cum ar fi să vină Chris Martin să-i spună lui Bau-Bau că vrea de la el 10 minute de huăăă pe zi? :)
​

Hugs, I'll drop by next Sunday.

Eu sunt Simona, arhitectă devenită change strategist. Te sprijin să îți construiești o viață de care să te bucuri. Te ajut să folosești perioadele complexe și complicate pentru a construi schimbări profunde, de impact pentru tine.

Ai citit newsletterul Sunday Drops. E locul în care trimit povești scurte și neconvenționale cu insight-uri și resurse culese din călătoria mea și a oamenilor cu care lucrez în sesiuni 1:1. Dacă e prima dată când aterizez în inbox-ul tău, găsești mai jos butonul de abonare.

​​​​