Îmi amintesc ce culoare și ce model avea faianța din bucătărie. Pătrată, fond gri foarte deschis pe care era un model geometric, cu linii subțiri gri. Probabil “maximul de eleganță” de la vremea aia.
​

Tata îmi explica, făcea scheme trasând linii cu degetul pe faianță. Cea mai scurtă distanță între două puncte e linia dreaptă. Adică dacă tu ești aici, apăsa pe un punct în partea de jos și vrei să ajungi aici - alt punct mai sus, cel mai simplu e să mergi așa: drept. Nu să te duci ba într-o parte, ba în alta - face un zigzag fragmentat care se pierde la o distanță mare de punctul ăla de mai sus.

Nu îmi mai amintesc dacă era înainte de admiterea la liceu sau înainte de facultate, cert e că era despre a stabili unde vreau să ajung și să mă duc, ce specialitate să aleg, să nu orbecăi pe alte cărări.

Ceea ce e o idee faină, desigur. Doar că…n-aveam idee unde vreau să ajung.

Mă uitam la linia aia dreaptă imaginară pe care a desenat-o și la celelalte drumuri pe care nu le luam, celelalte cărări pe care nu le exploram și mă gândeam că e cam plictisitor pe drumul scurt. Vedeam mai interesante celelalte posibilități, alea pe care “nu trebuia” să o iau în drumul scurt, spre ce vreau.

Era atât de finit. Ajung acolo, și după aia ce fac? Dacă nu-mi place când ajung acolo?

​

Așta e unul din motivele pentru care mă uit cu admirație la oamenii care știu claaaaar ce vor, își pun ochelari cu laser focus și se îndreaptă ca prin tunel spre ce și-au setat. E o superputere și asta.

Mă și enervează puțin, drept să-ți spun, că pare că ei au their sh*t together. :)

Oamenii care știu exact unde vor să ajungă și când. Și-au făcut ei un plan și gata, la 28 se întâmplă X, la 32 o să se întâmple Y. Și-au făcut harta lor și se țin de ea, cu determinare, încrâncenare chiar.

Am trasat și eu la un moment dat o linie dreaptă între mine și unde vreau să ajung. Am făcut un plan cu așteptarea că în realitate lucrurile se vor întâmpla fix ca în planul meu (mai ceva ca în planurile alea de arhitectură, lucrate la milimetru).

​

Am văzut zilele astea filmul Alice in Wonderland (ăla din 2010, ce să zic - am un mic delay). E ăla în care personajul ajunge să omoare un dragon într-o lume imaginară ca să își găsească curajul să facă “imposibilul” în lumea reală.

La un moment dat, în film ea se abate de la drumul scris, cel pe care toată lumea din jur credea că ea trebuie să îl urmeze ca să devină cine are nevoie să devină. Personajul care o ajută, convins că a greșit se duce la Regina Albă și îi spune regret cu mustrări de conștiință:
​

-Am ajutat-o să se abată de la drum,

-E foarte bine, pentru că fix asta o va duce spre ce caută de fapt. Ai făcut bine.

Spune asta cu naturalețe și încredere că de fapt lucrurile se vor alinia, se vor întâmpla în cel mai bun mod cu putință, fără ca ea să controleze fiecare pas.

​

Am scris asta pentru mine, poate mai mult decât pentru tine. Că am nevoie să îmi amintesc că deși pare - I’m not lost, I’m just wondering.

Sunt unde am nevoie să fiu. Sunt pe drumul, cărarea, poteca mea și nu e nevoie să controlez fiecare milimetru. Nu e nevoie ca fiecare copac să semene cu ce mi-am imaginat eu, nu (mai) e nevoie să mă tăvălesc pe jos de supărare că nu seamănă.
​

Las și imaginea asta cheesy blue cu inspiring pink. Sper să-ți amintească și ție că unde ești acum e ok, o să aibă sens în povestea ta.

“You can't connect the dots looking forward; you can only connect them looking backwards. So you have to trust that the dots will somehow connect in your future.” Steve Jobs

Hugs, I'll drop by next Sunday (90%chances).

Lucrez cu oameni care au nevoie de curaj pentru a face schimbări în viața lor. Fac asta în sesiuni 1 la 1 de Change Strategy și în workshop-uri.

Citesc, pictez, alerg, mă bucur de chestii mărunte.

Simona Ionescu: change strategist | learner | creative problem solver | architect

​​​​​​

Știi pe cineva care s-ar bucura să citească asta? M-aș bucura să îi trimiți mailul. By sharing, it becomes more.