Hello-hello.

Azi te invit la Radio Șanț (ăla cu bârfele de duminica). Ia-ți o cafea, o bomboană că urmează să-ți spun ce-am mai făcut și prin ce filme mi-a fost mintea (în timpul liber).

În 2011 după ce am terminat Facultatea de Arhitectură, am zis că eu în veci nu mai calc în vreo instituție de învățământ. După șase ani la Mincu dintre care patru făcuți în timp ce aveam și job, mă lua cu greață (la propriu) doar când mă gândeam la o sală de curs. Senzația asta de repulsie m-a ajutat să rezist “eroic” vreo trei ani cât a tot insistat o colegă să mă înscriu și eu la un doctorat la arhitectură “că e mișto”. O fi, pentru alții.

În urmă cu câteva luni am decis că anul ăsta va fi anul în care vreau să dau examen de admitere la psihologie. Că voi face asta dacă reușesc să îmi aliniez lucrurile astfel încât să îmi pot lua angajamentul să învăț într-un cadru organizat, pe termen lung.

Sunt doar trei persoane care au știut că o să dau examen. Dintre ele, una e medicul de familie și una e secretara de la Mincu, că am avut nevoie de niște adeverințe de la ele.

De ce n-am spus?

N-am vrut să aud părerea nimănui. Nici n-aveam dispoziție să îmi adaug o grijă suplimentară, să o aud pe mama cât de stresată ar fi ea că dau eu examen…”și dacă pici? Ce faci dacă pici?”

N-am spus, pentru că mi-era mai ușor fără presiunea dată de așteptările celorlalți. Nu-ți imagina că n-a fost cu presiune. Au fost multe ore de uitat în gol sau pe tavan, că deh…încă mă descurc să pun presiune pe mine și fără ajutor din exterior.

Deci? Ce crezi că făceam acu’ vreo două săptămâni, într-o zi de luni?

La ora 8.00 dimineața eram într-un amfiteatru eu și alți 114 din cei 1845 de candidați.

Încercam să mă calmez, să-mi concentrez atenția pe respirație. Contemplam oamenii din jurul meu, majoritatea de 18-19 ani, analizam scaunele de o culoare oribilă…ia uite ăștia au televizoare pe pereți aici.

Mă mai liniștea puțin și faptul că tipa din stânga mea părea de vreo zece ori mai agitată decât mine. S-a foit cât s-a foit, a aranjat cele 6 pixuri identice pe care le avea cu ea…n-a mai rezistat. S-a întors spre mine:

-De câte ori ați mai dat examen de admitere la psihologie până acum?

-O singură dată. N-a fost examen atunci, a fost concurs de dosare. Au trecut 19 ani de atunci.

Șoc! S-a adunat puțin, a mai cugetat:

-Dar ați făcut altă facultate între timp, nu?

-Da, am făcut arhitectură.

Șoc!

-La arhitectură voiam și eu să dau dar am renunțat la pregătire…

Dintr-o dată pixurile ei au devenit foarte interesante. Iar eu n-am știut dacă să mă bucur pentru ea că a renunțat, sau nu. Am mai schimbat niște banalități până s-a așezat toată lumea în sală și a început examenul.

Starea relativă de calm mi-a trecut după prima oră de examen, când am realizat că sunt în urmă. Iar în ultimul sfert de oră abia dacă mă mai puteam concentra să citesc, îmi tremurau mâinile, devenise foarte cald...aș fi fugit de acolo, doar că în mintea mea se auzea doar: trebuie să termin.

De luni până vineri când s-au afișat rezultatele, în capul meu s-au dus niște lupte mai ceva ca alea din Game of Thrones. Au ieșit ăia de după zid, au venit dragonii…gălăgie mare, de nu mai știam care-pe-care.

Vineri seara, pe lista de rezultate scria: admis.

Adică din octombrie, o să fiu și studentă la Facultatea de Psihologie, la Universitatea din București. 🤩

Cu ce schimbă asta lucrurile?

Pentru tine, cu nimic.

O să trimit newsletter-ul Sunday Drops (poate mai rar).

Voi lucra în continuare în sesiuni 1:1 de Change Strategy și o să organizez workshopuri d-alea cool & artsy de dezvoltare personală. Wink-wink.
​

Hugs, I'll drop by next Sunday.

Eu sunt Simona. Te sprijin să îți construiești o viață de care să te bucuri. Te ajut să folosești perioadele complexe și complicate pentru a construi schimbări profunde, de impact pentru tine.

Sunday Drops e locul în care trimit povești scurte și neconvenționale cu insight-uri și resurse culese din călătoria mea și a oamenilor cu care lucrez în sesiuni 1:1. Dacă e prima dată când aterizez în inbox-ul tău, găsești mai jos butonul de abonare.

​​​​